Profesia mea

Medierea rules !
Rar vorbesc cu atâta pasiune despre ceva, dar potenţialul medierii (o instituţie cu care din când în când am să vă mai plictisesc) e enorm pentru sănătatea juridică a României.
Ştiu, pe blog e bine să o laşi mai moale cu chestiile tehnice, aşa mi-a zis cineva, dar e păcat să nu facem un mic efort de înţelegere pentru un mecanism atât de simplu, care ne-ar uşura mult viaţa, aşa cum a uşurat-o şi pentru multe ţări civilizate.
În 2006, fiind în biroul decanului de la acea vreme, omul plin de culoare Cristian Iordănescu, odihnească-se în pace, aflu ca baroul organizează un training pe mediere. Cine va fi lectorul? Chiar Garby, un avocat şi mediator de succes din eternul şi fascinantul Paris, cel care îl cunoaşte foarte bine pe marele Sarcozy. Am făcut destule cursuri la viaţa mea, dar să stau 8 ore pe zi, 7 zile la rând, cu gura căscată la lector, nu mi s-a întâmplat ca atunci.
Abordarea era nouă pentru mine, ideea de mediere mi se preda altfel decât percepusem eu până atunci noţiunea, ca să nu mai spun că omul e absolut şarmant. Ce este de fapt medierea. Este o formă de singere a conflictelor care se produce fără a mai ajunge în faţa instanţei. Este un proces mult mai simplu, mai ieftin, mai curat din punct de vedere al “rufelor spălate” şi ar putea să reducă doar în următorii cinci ani birocraţia din justiţie cu cel puţin 20 la sută.
În prima zi de curs cu lectorul francez am aflat că într-o procedură de mediere argumentele juridice sau logica juridică nu sunt importante dacă interesul comun al părţilor se atinge altfel, idee destul de greu de înghiţit de avocatul din mine. Am mai descoperit că mediatorul nu dă soluţii, nu că nu ar putea (uneori îţi vine să îţi muşti limba ca să nu propui o soluţie care ţi se pare genială şi care ar scoate părţile, după părerea ta, din impas), ci pentru că nu asta e menirea lui, ci a părţilor mediate. Şi uite aşa, dupa alte luni, m-am făcut şi mediator. Şi după alte luni în care am tot participat la diverse cursuri de mediere în afara ţării, mi-am format convingerea că medierea rules, că nu degeaba lumea asta de peste graniţă o ia foarte în serios.
Când te gândeşti că în SUA, medierea funcţionează din anii ‘60, iar noi am reuşit, cu mare greutate în 2006 să dăm legea pe mediere… cred că sunt inutile comentariile. Ce e mai prost e că abia în 2008, luna mai, reuşim să avem un tablou al mediatorilor acreditaţi, adică foarte recent. Dar mai e o grămadă de muncă, deşi mi-ar plăcea să spun că mult a fost, puţin a mai rămas. E atât de importantă, ca orice alt lucru nou pe care încerci să-l impui pe piaţă, promovarea acestei profesii liberale! Tentative sunt, se mai văd pe ici-colo campanii, frământări ale unor ONG-uri, dar sunt la nivel micro, nesusţinute în timp…
Să fim oare prima ţară în care medierea va rămâne la stadiul de embrion nedezvoltat? Eu cred mult în mediere ca modalitate de soluţionare alternativă a conflictelor. De fapt, cred până la Dumnezeu şi înapoi în orice modaliate de soluţionare alternativă a unui conflict, decât modalitatea clasică, instanţa. Deşi s-ar putea să fiu aşa de vehementă din cauza deformării profesionale (m-am săturat de timpul pierdut prin instanţe, de soluţiile uneori atât de strâmbe de încerci să apleci capul în dreapta sau în stânga când citeşti hotărârea judecătorească, poate-poate înţelegi ceva din ea)! Şi cred cu tărie că de mediere ar profita mult şi statul, fiind uşurat rolul instanţelor.